Librăria Sophia

Str. Bibescu Vodă nr.19
040152, sector 4, București

tel./fax: 0213 361 000
tel.: 0770 173 210

email: blog@librariasophia.ro

„Care a fost scopul minunilor lui Hristos? Cuvântul plin de putere al Mântuitorului și minunile Sale fără de număr au uimit întotdeauna. Dacă am fi trăit în vremurile Evangheliei, am fi fost, fără îndoială, la fel de uimiți de minunile Mântuitorului ­Iisus Hristos. Nu mai puțin decât contemporanii Săi, care Îl căutau mai degrabă pentru minuni decât pentru cuvântul Împărăției cerurilor.
Dar Hristos nu a făcut minuni pentru a uimi pe cine­va sau spre a dovedi prin ele oamenilor Dumnezei­rea Sa. Totodată, Hristos nu a făcut niciodată minuni pentru Sine, ci numai pentru ceilalți. Astfel, El a refuzat să prefacă piatra în pâine pe când Se afla în pustie, dar a înmulțit puține pâini pentru a hrăni mii de oameni ­înfometați.

Se pune, așadar, întrebarea: De ce Dum­nezeu‑Omul a săvârșit minuni și cum pot fi înțelese ele astăzi? Un răspuns, pe înțelesul tuturor, în rândurile cărții de față…”

Arhimandritul Gavriil Urghebadze ­este unul dintre cei mai cunoscuți monahi din Georgia. S‑a născut pe 26 august 1929 în Tbilisi. La 16 ani a început să lucreze ca paznic al catedralei Sioni, iar mai târziu ca citeț. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, apoi a fost tuns monah în mănăstirea Moțameta din Kutaisi, iar după trei zile – ieromonah. În anul 1971, a fost numit preot la mănăstirea Samtavro și la seminar, drept locuință primind un vechi turn. 
A dobândit de la Dumnezeu darul înainte‑vederii şi al nebuniei întru Hristos. În ultimii ani ai vieții sale pământeşti, părintele Gavriil s‑a îmbolnăvit grav de edem. Pe lângă aceasta, și‑a rupt și un picior, și de atunci până la adormirea sa, timp de un an și jumătate, a zăcut în pat neputând să meargă. 
Părintele Gavriil a adormit în pace pe 2 noiembrie 1995. Potrivit ultimei sale dorințe, a fost îngropat în curtea mănăstirii Samtavro, învelit într‑o pânză de sac, după o veche tradiție monahală. Potrivit voii sale, următoarele cuvinte s‑au scris pe piatra de mormânt: Adevărul e în nemurirea sufletului. Gavriil monahul.
Arhimandritul Gavriil (Urghebadze) a fost cano­nizat în ziua de 21 decembrie 2012, fiind trecut în Sinaxar cu numele de: „Sfântul Gavriil Mărturisitorul, cel nebun întru Hristos”, cu zi de prăznuire pe 2 noiembrie – ziua adormirii sale.

Str. Bibescu Vod\u0103 nr.19
040152, sector 4, Bucure\u0219ti<\/p>

tel.\/fax: 0213 361 000
tel.: 0770 173 210<\/p>

email: blog@librariasophia.ro
<\/span><\/p>","text_columns":"1","column_gap":{"unit":"px","size":0,"sizes":[]},"align":"center"},"elements":[],"widgetType":"text-editor"}],"isInner":false}],"isInner":false},{"id":"1036a91","elType":"section","settings":[],"elements":[{"id":"5d310e1","elType":"column","settings":{"_column_size":100,"_inline_size":null},"elements":[{"id":"288314c","elType":"widget","settings":{"address":"bibescu voda 19"},"elements":[],"widgetType":"google_maps"}],"isInner":false}],"isInner":false},{"id":"b789243","elType":"section","settings":[],"elements":[{"id":"e7460fa","elType":"column","settings":{"_column_size":100,"_inline_size":null},"elements":[{"id":"bcc16bd","elType":"widget","settings":{"social_icon_list":[{"social_icon":{"value":"fab fa-facebook","library":"fa-brands"},"_id":"32240ed","link":{"url":"https:\/\/www.facebook.com\/sophiabucuresti","is_external":"true","nofollow":"","custom_attributes":""}},{"social_icon":{"value":"fab fa-youtube","library":"fa-brands"},"_id":"57b0847","link":{"url":"https:\/\/www.youtube.com\/user\/LibrariaSophia","is_external":"true","nofollow":"","custom_attributes":""}},{"_id":"567fc08","social_icon":{"value":"fab fa-instagram","library":"fa-brands"},"link":{"url":"https:\/\/www.instagram.com\/librariasophia\/","is_external":"true","nofollow":"","custom_attributes":""},"item_icon_color":"custom","item_icon_primary_color":"#791D8BB0","item_icon_secondary_color":"#FFFFFF"}],"shape":"circle"},"elements":[],"widgetType":"social-icons"}],"isInner":false}],"isInner":false}] ) [_elementor_page_assets] => Array ( [0] => a:0:{} ) [_elementor_controls_usage] => Array ( [0] => a:6:{s:7:"heading";a:3:{s:5:"count";i:1;s:15:"control_percent";i:1;s:8:"controls";a:2:{s:7:"content";a:1:{s:13:"section_title";a:2:{s:5:"title";i:1;s:5:"align";i:1;}}s:5:"style";a:1:{s:19:"section_title_style";a:1:{s:11:"title_color";i:1;}}}}s:6:"column";a:3:{s:5:"count";i:4;s:15:"control_percent";i:0;s:8:"controls";a:1:{s:6:"layout";a:1:{s:6:"layout";a:1:{s:12:"_inline_size";i:4;}}}}s:7:"section";a:3:{s:5:"count";i:4;s:15:"control_percent";i:0;s:8:"controls";a:0:{}}s:11:"text-editor";a:3:{s:5:"count";i:1;s:15:"control_percent";i:2;s:8:"controls";a:2:{s:7:"content";a:1:{s:14:"section_editor";a:3:{s:6:"editor";i:1;s:12:"text_columns";i:1;s:10:"column_gap";i:1;}}s:5:"style";a:1:{s:13:"section_style";a:1:{s:5:"align";i:1;}}}}s:11:"google_maps";a:3:{s:5:"count";i:1;s:15:"control_percent";i:0;s:8:"controls";a:1:{s:7:"content";a:1:{s:11:"section_map";a:1:{s:7:"address";i:1;}}}}s:12:"social-icons";a:3:{s:5:"count";i:1;s:15:"control_percent";i:1;s:8:"controls";a:1:{s:7:"content";a:1:{s:19:"section_social_icon";a:2:{s:16:"social_icon_list";i:1;s:5:"shape";i:1;}}}}} ) [_elementor_css] => Array ( [0] => a:6:{s:4:"time";i:1677336367;s:5:"fonts";a:0:{}s:5:"icons";a:1:{i:0;s:9:"fa-brands";}s:20:"dynamic_elements_ids";a:0:{}s:6:"status";s:4:"file";i:0;s:0:"";} ) [post_views_count] => Array ( [0] => 0 ) ) [key_version_all] => 9 [key_version] => 1 )

„Volumul părintelui Alexandru Torik abordează într‑o manieră inedită Taina Spovedaniei, ajutându‑ne s‑o înțelegem pe temeiul poruncilor Vechiului Testament şi al Fericirilor. Deși îmbrăcată în forma unui scenariu de film, această lucrare poate fi folosită ca un îndreptar pentru spovedanie, în special de creştinii începători (şi nu numai), care au nevoie să‑și evalueze propria viaţă având ca reper poruncile lui Dumnezeu.”

„– Părinte, înțeleg că Dumnezeu, ca Tată al nostru, ne învață cum să trăim corect, iar dacă noi nu‑L ascultăm, ne pedepsește așa cum ne pedepsim noi copiii.
– Nu, dragul meu, tocmai asta e ideea: Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni, adică nu provoacă nici cea mai mică suferință sau durere nici măcar celui mai „neascultător copil”. Durerea și suferința sunt consecințe ale distrugerii sufletului prin păcat, la fel ca distrugerea trupului prin rănire sau boală. Dumnezeu este Iubire și numai Iubire, iar Iubirea nu provoacă nimicire, Iubirea este creatoare în esența ei și poate făptui numai binele.
– Părinte, ce ar trebui să facă un om dacă deja și‑a „stricat” viața cu păcate? Cum să iasă din toate astea?
– Ni se dă o putere dumnezeiască, harul Duhului Sfânt, pentru a ne curăța de păcate și a ne transforma sufletele în ceva nou şi sfânt! Această putere lucrează asupra celor nebotezați prin Taina Botezului, iar asupra celor botezați prin Taina Pocăinţei, săvârşită în timpul spovedaniei!”

*Update:

-

În curând va ieși de sub tipar, la Editura Sophia, cartea „Lumina din spatele gratiilor” scrisă de Frank și Rachel Atwood, povestea unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie în închisorile Arizonei.

„Am fost condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil – crimă pe care nu am săvârşit-o. Am suferit peste trei decenii de abuzuri înfricoşătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea menirii originare a omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge.

Am suferit enorm până să ajung să învăţ ce înseamnă dragostea adevărată, jertfelnică, şi cum pot să o pun în practică în condiţiile vieţii mele de condamnat la moarte. Am trecut prin mari încercări până să ajung să înţeleg că am fost creaţi nu pentru a ne satisface dorinţele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalţi şi a suferi pentru ei, pentru a-i iubi aşa cum ne iubeşte Iisus Hristos pe fiecare în parte. Iar când spun „ceilalţi”, mă refer şi la vrăjmaşii mei.

Cei mai mulţi dintre noi suntem preocupaţi de propriile nevoi şi interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară – aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste autentică nici cu ceilalţi. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Hristos nu există şi nici nu are cum să existe. Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanţurile egoismului care-mi ţineau sufletul despărţit de har.

Pentru mine, adevărata luptă pentru curăţire a fost o încercare disperată de a mă izbăvi de moartea veşnică.” Frank Atwood

După aproape patruzeci de ani de închisoare, judecătoria din Arizona a emis pe numele său ordinul de execuție în 8 iunie 2022. Să ne rugăm pentru el!

Ultimul mesaj al lui Anthony-Frank îl puteți vedea aici:

VASILIS G. FRANGOPULOS

– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Traducător: Dumitru Constantin‑Emanuel

Nu știu câți dintre voi ați auzit până acum de Constantin Virgil Gheorghiu (9 septembrie 1916 – 22 iunie 1992) – un scriitor român refugiat în Franța după instaurarea regimului comunist în România. Cartea sa de căpătâi este “Ora 25” – roman publicat în anul 1949 ce a fost ecranizat în 1967 cu Anthony Quinn în rolul principal. Romanul lui Virgil Gheorghiu s-a bucurat de un succes uriaș, însă popularitatea scriitorului român avea să scadă după ce presa franceză l-a acuzat de antisemitism, de vină fiind cartea-reportaj „Ard malurile Nistrului”, scrisă de Gheorghiu în timpul celui de-al doilea război mondial. În contextul acestor acuzații Virgil Gheorghiu scrie un nou roman – „Omul care călătorea singur”, ce poate fi considerat într-o oarecare măsură autobiografic.

Dacă în „Ora 25” stilul lui Virgil Gheorghiu este caustic iar acțiunea poartă în multe situații pecetea absurdului, în „Omul care călătorea singur" găsim parcă un scriitor mult mai implicat afectiv. Poate că această impresie se datorează și faptului că romanul este scris la persoana I-a.

„Omul care călătorea singur” îl are ca personaj principal pe Traian Matisi, un tânăr student ce pleacă din satul natal – Izvor, să studieze la Universitatea din București.

Așteptând ora plecării, mecanicul mângâia botul cailor înhămați la trăsura preotului stând de vorbă cu Grigore, cu șeful de gară și cu Traian. Dădu apoi semnalul de plecare. Nicolae îi ură drum bun lui Traian, strigându-l iarăși „mortul”. De la fereastra vagonului, Traian îi făcu cu mâna, privindu-l cum se îndepărtează împreună cu Grigore spre Izvor. Se așeză apoi pe bancheta din lemn, privind atent în jur. În tot vagonul, în tot trenul chiar, nu era nimeni. Traian Matisi călătorea singur.

Acțiunea din prima parte a scrierii se petrece în ajunul celui de-al doilea război mondial iar intensitatea evenimentelor relatate ne aduc aminte de Ora 25. Traian Matisi se angajează la un ziar din București, cunoaște celebritatea în scurt timp iar apoi este trimis în Basarabia ca reporter de război pentru a scrie despre acțiunile desfășurate de armata română în ofensiva contra sovieticilor.

Oamenilor le este întotdeauna teamă de “prea târziu”. Viața omului este scrută. Dacă cineva vrea să facă ceva pentru oameni și pentru sine însuși aici, trebuie să se grăbească. Nu trebuie să aștepte prea mult timp. Oamenii trebuie salvați la timp. Altfel, ei mor. Mor repede. Și atunci nu se mai poate face nimic pentru ei. Nimic.

Recunosc că nu mi-a fost facil să scriu despre acest roman. Universul lui Virgil Gheorghiu nu este deloc unul ușor de digerat. Este șocant, absurd și ilustrează într-un mod cu totul halucinant evenimentele și consecințe celui de-al doilea război mondial în spatiul carpato-dunubiano-pontic. Consecințe asupra cărora mult timp nu am avut curajul să ne aplecăm iar în prezent alegem, din păcate, să le ignorăm cu bună știință.

Autor recenzie: Paul Catalin

Sursa: Blog de cititori

Cine ești (suntem)

Adresa sitului web este: https://www.librariasophia.ro/blog.

Ce date personale colectăm și de ce le colectăm

Comentarii

Când vizitatorii lasă comentarii pe sit, colectăm datele arătate în formularele de comentarii, dar și adresa IP a vizitatorului și șirul agenților utilizator din navigator pentru a ne ajuta la detectarea spamului.

Un șir făcut anonim (numit și un hash), creat din adresele tale de email, poate fi furnizat serviciului Gravatar pentru a vedea dacă îl folosești. Politica de confidențialitate a serviciului Gravatar este disponibilă aici: https://automattic.com/privacy/. După aprobarea comentariului, fotografia ta de profil este vizibilă pentru public lângă comentariul tău.

Media

Dacă încarci imagini pe situl web, ar trebui să eviți încărcarea imaginilor care au incluse date de locație înglobate (EXIF GPS). Vizitatorii sitului web pot descărca și extrage toate datele despre locație din imaginile de pe sit.

Formulare de contact

Cookie-uri

Dacă lași un comentariu pe situl nostru, poți opta pentru salvarea în cookie-uri a numelui, adresei de email și sitului tău web. Acestea sunt pentru confortul tău, astfel nu mai trebuie să le completezi din nou când lași un alt comentariu. Aceste cookie-uri vor fi valabile un an.

Dacă mergi la pagina noastră de autentificare, vom seta un cookie temporar pentru a determina dacă navigatorul tău acceptă cookie-uri. Acest cookie nu conține date personale și este eliminat când închizi navigatorul.

Când te autentifici, vom seta și câteva cookie-uri pentru a-ți salva informațiile de autentificare și opțiunile de afișare pe ecran. Cookie-urile de autentificare sunt păstrate două zile, iar cele pentru opțiuni de afișare pe ecran sunt păstrate un an. Dacă selectezi „Ține-mă minte”, cookie-urile tale de autentificare vor fi păstrate două săptămâni. Dacă te dezautentifici din cont, cookie-urile de autentificare vor fi eliminate.

Dacă editezi sau publici un articol, un cookie suplimentar va fi salvat în navigatorul tău. Acest cookie nu include date personale și indică pur și simplu ID-ul articolului pe care tocmai l-ai editat. El expiră după 1 zi.

Conținut înglobat de pe alte situri web

Articolele din acest sit pot include conținut înglobat (de exemplu, videouri, imagini, articole etc.). Conținutul înglobat de pe alte situri web se comporta exact la fel ca și cum vizitatorii au vizualizat un alt sit web.

Aceste situri web pot să colecteze date despre tine, să folosească cookie-uri, să înglobeze urmărirea suplimentară de la părți terțe și să-ți monitorizeze interacțiunea cu conținutul înglobat, inclusiv să-ți urmărească interacțiunea cu conținutul înglobat dacă ai un cont și ești autentificat în acel sit web.

Analitice

Cu cine partajăm datele tale

Cât timp îți păstrăm datele

Dacă lași un comentariu, comentariul și metadatele lui sunt păstrate pe o perioadă nedeterminată. Așa putem recunoaște și aproba automat toate comentariile următoare în loc să le ținem într-o coadă pentru moderare.

Pentru utilizatorii (dacă există) care se înregistrează pe situl nostru web, stocăm și informațiile personale pe care le furnizează în profilul lor de utilizator. Toți utilizatorii își pot vedea, edita sau șterge informațiile personale oricând (dar nu își pot schimba numele de utilizator). De asemenea, administratorii sitului web pot vedea și edita aceste informații.

Ce drepturi ai asupra datelor tale

Dacă ai un cont sau ai lăsat comentarii pe acest sit web, poți cere să primești un fișier de export cu datele personale pe care le deținem despre tine, inclusiv toate datele pe care ni le-ai furnizat. De asemenea, ne poți cere să ștergem toate datele personale pe care le deținem despre tine. Acestea nu includ toate datele pe care suntem obligați să le păstrăm în scopuri administrative, juridice sau de securitate.

Unde îți trimitem datele

Comentariile vizitatorilor pot fi verificate printr-un serviciu automat de detectare a spamului.

Informațiile tale de contact

Informații suplimentare

Cum îți protejăm datele

Ce proceduri avem la dispoziție pentru încălcarea securității datelor

De la care părți terțe primim date

Ce decizii luăm și/sau ce profiluri realizăm automat cu datele utilizatorilor

Cerințe pentru divulgarea unei afaceri controlată de guvern

Protoiereul Valentin Mordasov, „stareţul de la Pskov”, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti care au împodobit Biserica Rusă a ultimilor cincizeci de ani. La smeritul preot de ţară care în 45 de ani de slujire nu a ştiut ce înseamnă odihna se adunau mii de oameni din toate colţurile fostei Uniuni Sovietice ca să afle sfat, mângâiere şi, nu de puţine ori, izbăvire de duhurile necurate, vindecare de bolile trupului, ajutor în problemele de nedezlegat cu mijloace omeneşti. El a lăsat în urmă el însuşi numeroase scrieri pătrunse de duhul literaturii patristice, al căror mare iubitor şi cunoscător a fost, scrieri dintre care face parte şi cartea Sfaturile unui preot către enoriaşii săi, apărută deja la editura Sophia.

“Pentru fiecare cuvânt vom da răspuns”

“O rugăciune mică poate deveni mare. La fel şi păcatul. Mulţi îşi pierd sufletul nu din cauza unor păcate mari, ci din cauza celor mici. S-a spus că pentru fiecare cuvânt vom da răspuns. Teme-te să-ţi permiţi glume proaste, să râzi nestăpânit, să vorbeşti în deşert şi să judeci. Ţine minte că atât cel care greşeşte, cât şi cel care judecă pe aproapele său sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. A mânca un măr pare o faptă atât de mică, dar în Rai prin acest gest mărunt s-a încălcat voia lui Dumnezeu. Păcatele mici sunt periculoase tocmai pentru că le considerăm neînsemnate. Dar o scânteie se preface într-o flacără mare, şi aceste păcate mici ne pot face să pierdem fericirea veşnică. Prin mărturisire însă, gândul păcătos îşi pierde puterea şi nu mai ajunge să se materializeze în faptă. (…)”

“Suntem surzi când este hulită credinţa şi Biserica”

“Printre multele minuni ale Domnului se află şi vindecarea unui surd şi mut. De multe ori şi noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, când nu ştim ce să spunem şi lăsăm pe seama noastră păcate nemărturisite. Suntem surzi când sunt hulite credinţa şi Biserica, iar noi tăcem şi nu apărăm slava lui Dumnezeu. Când trebuie să învăţăm, să devenim mai isteţi, să adunăm ştiinţă duhovnicească, cât de des suntem surzi! În schimb, când ar trebui să tăcem, ca de pildă în cazul în care suntem jigniţi de cineva, atunci nu o facem, deşi acest lucru este necesar pentru smerirea noastră şi pentru dobândirea blândeţii. (…)”

Orbirea duhovnicească

“Duminica Orbului din naştere ne dă prilejul să vorbim despre orbire: orbirea duhovnicească. Această orbire se întâmplă din diferite motive. Pe unii îi orbeşte mândria. Pe Iuda l-a orbit iubirea de argint. Pe fiii lui Iacob i-a orbit invidia atât de tare, încât l-au vândut ca rob pe fratele lor. Răutatea şi invidia i-au orbit pe iudeii care au văzut minunile Mântuitorului. În zilele noastre există de asemenea mulţi oameni orbiţi: vânzătorul este orbit de zgârcenie, conducătorul este orbit de dragostea de slavă, cel bogat este orbit de agoniseală etc. Păcatul orbeşte deplin ochii duhovniceşti. Un orb duhovnicesc vede totul prin prisma propriei patimi: cel desfrânat gândeşte că toţi sunt desfrânaţi, cel bârfitor că toţi sunt bârfitori, cel rău şi invidios că şi alţii sunt la fel. (…)”

“Patima se micşorează prin blândeţe”

“Dacă patimile orbesc sufletul, ne punem întrebarea: Cum să luptăm împotriva lor? Sfântul Ignatie Briancianinov spune că doar descoperindu-le, precum un inamic în război, noi le putem combate şi învinge. Descoperă la spovedanie îndeosebi gândurile care duc la dezvoltarea patimii. Nu te îndreptăţi niciodată, pentru că îndreptăţirea de sine face patima să crească. Patima se micşorează prin blândeţe. (…)”

Autor recenzie: Ciprian Voicila

Sursa: Lumea Credintei

„După Triodul Paisian (2005), Penticostarul Paisian (2018) şi Doxastarul lui Iacov Protopsaltul (2016-2017), Calofoniconul Paisian reprezintă colecția celor mai frumoase şi mai complexe și mai grele cîntări psaltice cîntate în Ţările Române între 1763 și 1859, cu rădăcini încă de la începutul veacului al XVII-lea.

Calofoniconul Paisian constituie un triptic în premieră absolută de importanță universală pentru Biserica Ortodoxă și pentru arta creștină, prin aceea că genul său este cea mai elaborată formă a muzicii bizantine, iar compoziţiile acestea sînt forma sa cea mai înaltă. Volumul are trei părţi:

a. Partea întîi – Irmologhion Calofonicon Paisian, colecție de 150 de piese de virtuozitate scrise de Cuvioșii Macarie Ieromonahul și Visarion Ieromonahul
b. Partea a doua – Kratimatar Calofonic Paisian, o colecție de 24 de compoziții inedite
c. Partea a treia – Rînduiala hramului la mănăstirile paisiene

Acest volum, anunţat şi pregătit pentru tipar încă din luna Februarie a anului 2018, a fost demarat de Mănăstirea noastră în anul 2002, ca un vis al Sfîntului Paisie Velicicovschi continuat de ultimul său ucenic și ctitor de carte – Cuviosul Arhimandrit Justin Pârvu.

În Iulie 2003 am descoperit un prim manuscris cu irmoase calofonice și cu cîntări pentru rînduiala hramului de la Mănăstirea Neamț, în majoritate scrise în limba greacă, iar doi ani mai tîrziu, în anul 2005, am descoperit și a doua parte a sa, scrisă integral în limba română.

În vara anului 2021 am obținut exegeza kratimilor calofonice compuse între anii 1570-1690, colecție care a însoțit Calofoniconul în marea majoritate a manuscriselor copiate pînă spre anul 1800, pe care le-am adăugat la ediţie. După anul 1800, Calofoniconul a primit un nou set de kratimi, care și acestea se regăsesc în ediția de față, inserate de Cuviosul Macarie Ieromonahul (1763-1836) în interiorul irmoaselor, după un meșteșug vechi de mai mult de jumătate de mileniu la anii la care și-a întocmit propria sa culegere (1820-1833).

La acest proiect a ostenit un mic colectiv de monahi și mireni iubitori de patrimoniu muzical patristic, cu binecuvîntarea Prea-cuviosului părinte Arhimandrit Hariton Negrea, al doilea ctitor al acestei ediţii.

Volumul a apărut în condiții impecabile: 850 pagini de mărime A4, copertă cartonată, policromie integrală, cu superbe frontispicii și capitale lucrate în mănăstirea noastră.

Editura Sophia s-a oferit încă din anul 2005 pentru susținerea și difuzarea cărților din acest proiect paisian, pentru care atunci am primit binecuvîntarea P.F. Patriarh Teoctist pentru întreaga serie.

Dacă la debutul acestui proiect abia dacă se găseau cîţiva psalţi care să poată cînta un irmos calofonic, astăzi ţara este plină de psalţi care ar avea virtuozitatea şi simţirea necesare pentru a străluci din nou lumii ortodoxe meşteşugul interpretativ şi compoziţional românesc care a uimit odinioară voievozii şi arhiereii din întreaga Biserică Ortodoxă. Prin urmare, apariţia acestei colecții este providenţială cînd lumea are mai mult ca oricînd nevoie de frumuseţe dumnezeiască iar România are nevoie mai mult ca oricînd de împlinire dumnezeiască.

Cu excepția irmosului calofonic „Vai mie, înnegritule suflete” (compus de Cuviosul Macarie Ieromonahul) care fusese inclus în mai multe colecții de-a lungul ultimilor 150 de ani, și care a fost socotit ca vîrf al virtuozității muzicii bisericești de multe generații de dascăli și de psalți, imensa majoritate a pieselor din acest volum sînt astăzi tipărite în premieră absolută şi sînt cea mai bună dovadă că irmosul „Vai mie, înnegritule suflete” este doar un mic mărgăritar dintr-un tezaur uriaş, absolut necunoscut culturii muzicale din ultimul secol şi jumătate.

Cuprinsul Calofoniconului Paisian este următorul:

Irmoase calofonice

Glasul 1
Cuptorul, Mântuitorule (Arsenie cel Mic)
Să slăvim pe Treimea (Gherman Neon Patron)
De tinerii Tăi (Zaharia Hanende)
Piatra pe care (Balasie)
Stea, iată, a răsărit (Balasie)
Taină străină (Macarie)
Mărește sufletul meu (Visarion)
Munte, pe tine (Balasie)
Chipul Naşterii tale (Balasie)
Pe păstorul oilor (Balasie)
Pe norul cel purtător de lumină (Balasie)
Pe izvorul cel primitor (Balasie)
Înfricoşatu-s-a pămîntul (Balasie)
Pe tine înţelegător cuptor (Balasie)
Chipul Naşterii tale (Dimitrie Protopsaltul)
Cîntare de biruinţă (Petru Bereket)
Care cîntare vrednică (Petru Bereket)
Veniţi să bem băutură nouă (Petru Bereket)
Privind tiranul (Petru Bereket)
Înfricoşatu-s-a pămîntul (Petru Bereket)
De la scaunul său (Petru Bereket)
Această numită şi sfîntă zi (Petru Bereket)
Vezi, Proorocule (Petru Bereket)
O, dumnezeiescul, o, iubitul (Macarie)
O, Paştile cel mare (Macarie)
Acum toate s-au umplut de lumină (Gheorghie Criteanul)
Acum toate s-au umplut de lumină (Gheorghie Criteanul, exegeză Visarion)
O, Paştile cel mare (Gheorghie Criteanul)
O, Paştile cel mare (Gheorghie Criteanul, exegeză Visarion)
O, dumnezeiescul, o, iubitul (Gheorghie Criteanul)
O, dumnezeiescul, o, iubitul (Gheorghie Criteanul, exegeză Visarion)
O, dumnezeiescul, o, iubitul (Petru Bereket)
Fiinţa cea cu trei lumini (Petru Bereket)
În cuptorul cel vîlvîietor (Petru Bereket)
Cuprins sînt (Petru Bereket)
Pacea ta (Petru Bereket, exegeză Hurmuz)
Pacea ta (Petru Bereket, exegeză Grigorie)
Pacea ta (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Pacea ta (Petru Bereket, altă exegeză Visarion)
Îngerul a strigat (Petru Bereket)
Îngerul a strigat (Callist)
Îngerul a strigat (Callist, altă exegeză)
Neamurile toate (Visarion)
Prorocule şi Înainte-mergătorule (Visarion)
Prorocule şi Înainte-mergătorule (Visarion, altă exegeză)

Glasul 2
Ceea ce eşti în ceruri (Balasie)
Ceea ce eşti în ceruri (Balasie, exegeză Visarion)
Vai mie, ce nevoie are sufletul (Macarie)
Întru adînc a aşternut (Petru Bereket)
Întru adînc a aşternut (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Pe care ai ales-o (Iacov Protopsaltul)
Nu se pricepe toată limba (Macarie)
Mărește, suflete al meu (Visarion)

Glasul 3
Scaun cu totul aurit (Balasie)
Minune nouă (Balasie)
Minune nouă (Balasie, exegeză Visarion)
La muntele Sinai (Damian Vatopedinul)
La muntele Sinai (Damian Vatopedinul, exegeză Visarion)
La muntele Sinai (anonim)
Pentru a sluji (Petru Bereket)
Născătoare de Dumnezeu, nădejdea (Petru Bereket)
Născătoare de Dumnezeu, nădejdea (Visarion)
Genunchiul îşi pleacă (Petru din Peloponnes)
Genunchiul îşi pleacă (Petru din Peloponnes, exegeză Visarion)
Fecioară să nască Prunc (Ioan Protopsaltul)
Cine a auzit Fecioară (Ioan Protopsaltul, exegeză Visarion)
Dacă a văzut Isaia (Macarie)

Glasul 4
Mîinile întinzîndu-şi Daniil (Gherman Neon Patron)
Mîinile întinzîndu-şi Daniil (Gherman Neon Patron, exegeză Visarion)
Floarea cea neveștejită (Balasie)
Trandafirul cel neveștejit (Balasie, exegeză Visarion)
Clătitu-s-au noroade (Damian)
Clătitu-s-au noroade (Dimitrie)
Pruncă ce ai născut (Petru Bereket)
Bucură-te, Împărăteasă Maică (Petru Bereket)
Bucură-te, Împărăteasă Maică (Visarion)
Care maică s-a auzit fecioară (Meletie)
Împărăteasă Prealăudată (Gherman Neon Patron)
Împărăteasă Prealăudată (Gherman Neon Patron, exegeză Visarion)
Împărăteasă Prealăudată (Meletie)
Împărăteasă Prealăudată (Macarie)
Atotțiitorule Împărate (Petru Bereket)
Chipului celui de aur (Petru Bereket)
Bucură-te nor luminos (Petru Bereket)
Pe tine, preacurat (Petru Bereket)
Clătitu-s-au noroade (Petru Bereket)
Clătitu-s-au noroade (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Mărește, sufletul meu (Visarion)
Dumnezeu este Domnul (Visarion)

Glasul 5
Bucură-te preacurată (Balasie)
Bucură-te preacurată (Balasie, exegeză Visarion)
Paștile cele sfințite (Macarie)
Veniți de la vedere (Macarie)
Mironosițele femei (Macarie)
Paștile cele frumoase (Macarie)
Ziua Învierii (Macarie)
Pe tine Maica lui Dumnezeu (Macarie)
Mărește, sufletul meu (Visarion)
Rugăciunile păcătoșilor (Macarie)
Suspin din adîncul sufletului (Petru Bereket)
Apărătoarea mea, Fecioară (Petru Bereket)
Sprijinirea mea, Fecioară (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Înfricoșatu-s-a pămîntul (Panaiot)
Înfricoșatu-s-a pămîntul (Panaiot, exegeză Visarion)
Înfricoșatu-s-a pămîntul (Panaiot, exegeză nemțeană)
Bucură-te ușa Domnului (Petru Bereket)
Adusu-mi-am aminte (Visarion)

Glasul 6
Marele între proroci (Balasie)
Ochiul inimii mele (Petru Bereket)
Întru mîhnire te am mîngîiere (Petru Bereket)
Că întru scîrbe mîngîiere te am (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Pentru păcatele mele cele multe (Petru Bereket)
Pentru multele mele păcate (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Pe Dumnezeu, oamenilor (Petru Bereket)
Pomenește-mă, Stăpînă (Daniil)
Adu-ți aminte, Stăpînă (Daniil, exegeză Visarion)
Din ospățul Stăpînului (Macarie)
Nu te tîngui (Macarie)

Glasul 7
Ceea ce nu prin ispitirea stricăciunii (Balasie)
Pe ceea ce nu prin a stricăciunii ispitirea (Balasie, exegeză Visarion)
Sufletele noastre (anonim)
Bucură-te Mireasă luminată (Petru Bereket)
Bucură-te Mireasă luminată (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Toată nădejdea mea (Petru Bereket)

Glasul 8
Spăimîntatu-s-a de aceasta (Balasie)
Ardeți cuptorul (Gherman Neon Patron)
Ardeți cuptorul (Balasie)
Privind tiranul (Gherman Neon Patron)
Privind tiranul (Balasie)
Privind tiranul (Balasie)
Străin lucru (Balasie)
Muziceștile organe (Balasie)
Împresurări și scîrbe (Atanasie)
Înconjuratu-m-au valurile vieții (Atanasie)
Muziceștile organe (Petru Bereket)
Muziceștile organe (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Tinerii cei ce puterea (Petru Bereket)
Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu (Petru Bereket)
În pat acum zac (Petru Lampadarie)
Pe Cel făr de început (Petru Bereket)
Îngerii și cerurile (Petru Bereket)
Înfricoșatu-s-a tot auzul (Petru Bereket)
Pe ceea ce este mai înaltă (Macarie)
Cum darul îți voi lăuda (Petru Bereket)
Cum darul îți voi lăuda (Petru Bereket, exegeză Visarion)
Cum darul îți voi lăuda (Petru Bereket, altă exegeză)
Rugăciunea mea (Gheorghie Criteanul)
De către izvorul lacrimilor (Gheorghie Criteanul)
Rugăciunea mea (Gheorghie Criteanul, exegeză Visarion)
Preasfîntă Stăpîna mea (Macarie)

Kratimi calofonice

Ioan Kladas (glasul 1)
Gavriil Ieromonahul (glasul 2)
Manuil Hrysaf (glasul 3)
Manuil Hrysaf (glasul 4)
Manuil Hrysaf (glasul 5)
Grigorie Alyatos (glasul 6)
Manuil Hrysaf (glasul 7)
Manuil Hrysaf (glasul 8)
Arsenie cel Mic (glasul 1)
Theofan Karykes (glasul 5)
Theofan Karykes (glasul 5)
Arsenie cel Mic (glasul 4)
Arsenie cel Mic (glasul 5)
Gheorghie Redestinul (glasul 5)
Hrysaf cel Nou (glasul 5)
Gherman Neon Patron (glasul 5)
Arsenie cel Mic (glasul 7)
Hurmuz Moldoveanul (glasul 7)
Dimitrie Cantemir (glasul 7)
Hurmuz Moldoveanul (glasul 8)
Petru Bereket (glasul 1)
Petru Bereket (glasul 2 diatonic)
Petru Bereket (glasul 3)
Petru Bereket (glasul 8)

Tipicul rînduielii hramului

Rînduiala hramului

Doxologia Sf. Ambrozie, gl. 8 (Macarie)
Doxologia Sf. Ambrozie, gl. 8 (Ghimnasie)
Mulți ani, gl. 3 (Visarion)
Polyhronion pentru voievod, gl. 1 (Macarie)
Polyhronion pentru voievod, gl. 4 (Macarie)
Polyhronion pentru voievod, gl. 4 (Nicolae Comnino)
Polyhronion pentru voievod, gl. 4 (Nicolae Comnino, mai scurt)
Polyhronion pentru domn, gl. 4 (Visarion)
Polyhronion pentru voievod, gl. 7 (Visarion)
Polyhronion pentru împărați, gl. 4 (Visarion)
Polyhronion pentru împărați, gl. 4 (Visarion, mai scurt)
Polyhronion pentru împărați, gl. 5 (Calinic)
Polyhronion vechi pentru mitropolit, gl. 7 (exegeză Macarie)
Polyhronion vechi pentru mitropolit, gl. 7 (exegeză Visarion)
Polyhronion pentru mitropolit, gl. 1 (Macarie)
Polyhronion pentru mitropolit, gl. 4 (Macarie)
Rugăciune pentru arhiereu, gl. 8 (Macarie)
Mulți ani, gl. 3 (Visarion)
Polyhronion pentru stareț, gl. 8 (Macarie)
Polyhronion pentru stareță, gl. 8 (Macarie)
Pacea Ta, gl. 1 (Petru Bereket, exegeză Hurmuz)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (Balasie)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (Balasie, exegeză Visarion)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (Balasie, altă exegeză)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (Visarion)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (Macarie)
Cel ce ai săturat, gl. 8 (nemțeană)
Axionul cel vechi, gl. 2 (exegeză Macarie)
Axion, gl. 2 (exegeză Macarie)
Axionul cel vechi, gl. 2 (exegeză Visarion)
Axion, gl. 2 (exegeză Visarion)
Anti-axion la Nașterea Maicii Domnului și la Înjumătățire, gl. 8 (Visarion)
Anti-axion la Nașterea Maicii Domnului și la Înjumătățire, gl. 8 (Macarie)
Anti-axion la Nașterea Maicii Domnului și la Înjumătățire, gl. 8 (Visarion)
Anti-axion la Înălțarea Cinstitei Cruci, gl. 8 (Macarie)
Anti-axion la Înălțarea Cinstitei Cruci, gl. 8 (Radu)
Anti-axion la Înălțarea Cinstitei Cruci, gl. 8 (Macarie, alt irmos)
Anti-axion la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, gl. 4 (Macarie)
Anti-axion la Nașterea Domnului, gl. 1 (Macarie)
Anti-axion la Nașterea Domnului, gl. 1 (Macarie, alt irmos)
Anti-axion la Tăierea împrejur, gl. 2 (Visarion)
Anti-axion la Botezul Domnului, gl. 2 (Macarie)
Anti-axion la Botezul Domnului, gl. 2 (Macarie, alt irmos)
Anti-axion la Sfinții Trei Ierarhi, gl. 2 (Visarion)
Anti-axion la Întîmpinarea Domnului, gl. 3 (Macarie)
Anti-axion la Bunavestire, gl. 4 (Macarie)
Anti-axion la Schimbarea la Față, gl. 4 (Macarie)
Anti-axion la Adormirea Maicii Domnului, gl. 1 (Macarie)
Anti-axion la Duminica Floriilor, gl. 4 (Macarie)
Troparul învierii, gl. 5 (pe larg)
Troparul învierii, gl. 5 (scurte)
Anti-axion la Învierea Domnului, gl. 1 (Macarie)
Troparele odei a noua (Visarion)
Ipacoi, gl. 4 (Visarion)
Condacul Învierii, gl. 8 (Visarion)
Anti-axion la Înălțarea Domnului, gl. 5 (Macarie)
Anti-axion la Duminica Cincizecimii, gl. 4 (Macarie)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Manuil)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Manuil, exegeză Visarion)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Iosif)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Iosif, altă exegeză)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Visarion)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Macarie)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Macarie)
Plîng și mă tînguiesc, gl. 8 (Macarie, mai scurtă)
Întărire fii, gl. 1 (Visarion)
Cuvioase părinte Paisie, gl. 5 (Iosif)
Cuvioase părinte Paisie, gl. 5 (Iosif)
Cuvioase părinte Paisie, gl. 5 (Iosif, altă exegeză)
Cuvioase părinte Paisie, gl. 5 (mai scurtă)
Cuvioase părinte Paisie, gl. 5 (Visarion)
Cu sfinții odihnește, gl. 8 (Macarie)
Cu sfinții odihnește, gl. 8 (Iosif)
Cu sfinții odihnește, gl. 8 (Iosif, altă exegeză)
Cu sfinții odihnește, gl. 8 (Visarion)
Cu sfinții odihnește, gl. 8 (Macarie)
Studiu despre Calofoniconul Paisian
Index al kratimilor noi

*

Comenzile se fac la editura Sophia din Bucureşti.

Pentru doritori, punem aici un index tematic al irmoaselor din Calofoniconul Paisian, care ar trebui printat pe o foaie şi ataşat la sfîrşitul cărţii.

Slavă lui Dumnezeu, Celui proslăvit întru Sfinţi!”

Sursa text: https://manastirea.petru-voda.ro/2023/04/08/calofonicon-paisian/

Jean‑Claude Larchet

INTRODUCERE

Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie.

Viaţa — scrie profesorul Marcel Sendrail în cartea sa Istoria culturală a bolii^[1] — „este prin esenţă o sfidare provizorie a morţii. Fiecare dintre celulele noastre nu se menţine decât cu preţul unei lupte permanente împotriva forţelor care tind s‑o distrugă. Încă din tinereţe, ţesuturile noastre conţin largi zone de degradare şi uzură; încă de la naştere, sunt înscrise în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul […]. Boala este urzeala continuităţii noastre trupeşti. Chiar sub masca continuităţii, fenomenele biologice depăşesc în fiecare clipă frontierele normalului. Pentru medici, ţine de observaţia curentă faptul că manifestările cu caracter morbid se combină cu faptele vitale cele mai elementare”. Chiar atunci când ne credem deplin sănătoşi, boala se află deja în noi, şi va fi de ajuns să slăbească unul sau altul dintre mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să se ivească, într‑o formă sau alta. Şi adeseori, înainte ca noi să fi băgat de seamă, ea a şi produs pagube considerabile.

Toate bolile ne produc suferinţă. Cele mai multe ne fac să suferim deopotrivă fizic şi psihic. Toate sunt prilej de suferinţă spirituală, căci ne relevă, cu cruzime uneori, fragilitatea condiţiei noastre, ne reamintesc faptul că sănătatea şi viaţa biologică nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru, în această viaţă, este menit să slăbească, să se degradeze şi, în final, să moară.

Din acest punct de vedere, boala ridică o serie de întrebări de care nimeni nu este ferit: De ce? De ce eu? De ce acum? Pentru câtă vreme? Ce va fi cu mine?

Orice boală constituie o interpelare, cu atât mai vie şi mai profundă cu cât ea nu este nici abstractă, nici neîntemeiată, ci se înscrie într‑o experienţă ontologică adeseori sfâşietoare. Foarte adesea, această interpelare este crucială. Căci întotdeauna boala pune în discuţie, mai mult sau mai puţin, fundamentele, cadrul şi formele existenţei noastre, echilibrele dobândite, libera dispoziţie a facultăţilor noastre corporale şi psihice, valorile noastre de referinţă, relaţia noastră cu ceilalţi şi însăşi viaţa noastră, pentru că atunci, în ea, moartea se profilează întotdeauna mai limpede decât în mod obişnuit.

Departe de a fi un fapt care nu priveşte decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie, în multe cazuri, o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întreaga noastră devenire.

Şi trebuie, într‑o formă sau alta, să depăşim această încercare, să ne asumăm boala şi diferitele forme de suferinţă care o însoţesc, să găsim soluţii teoretice, dar, de asemenea şi mai cu seamă, practice, la problemele pe care ele ni le pun. Fiecare dintre noi, în cursul existenţei sale, trebuie nu doar să se aştepte la boală şi la suferinţă, ci, atunci când acestea survin, să‑şi continue viaţa şi să‑şi afle, în pofida lor şi prin ele, împlinirea.

Lucrul acesta însă nu este niciodată uşor; căci, îndeobşte, boala ne aruncă într‑o situaţie neobişnuită, în care condiţiile noastre de viaţă sunt modificate, în care relaţiile cu apropiaţii noştri sunt perturbate şi adeseori slăbite printr‑o izolare silnică, în care trebuie să facem faţă deopotrivă durerii, îngrijorării şi descurajării, sau chiar angoasei şi disperării; şi întotdeauna simţim mai mult sau mai puţin că suntem singuri când e vorba de datoria şi puterea de a înfrunta aceste dificultăţi.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, într‑o astfel de situaţie, omul de astăzi este, paradoxal, în multe privinţe mai lipsit de mijloace decât strămoşii săi.

E drept că medicina a atins, în zilele noastre, o foarte înaltă treaptă de cunoaştere ştiinţifică, de capacitate tehnică şi de organizare socială, ceea ce‑i conferă, în planul prevenirii, diagnosticării şi terapeuticii, o mare eficacitate. Multe boli, care altădată făceau mari ravagii, în zilele noastre au dispărut. Astăzi oamenii pot fi vindecaţi rapid de afecţiuni pe care înaintaşii noştri erau nevoiţi să le îndure îndelung sau care erau incurabile. Putem fi uşuraţi de suferinţe odinioară inevitabile. Trebuie însă să recunoaştem că acest progres îşi are limitele şi reversurile sale, datorate, e adevărat, mai puţin medicinei în sine, cât valorilor sau chiar ideologiilor care în unele cazuri stau la baza folosirii şi dezvoltării sale.

Dezvoltarea medicinei într‑o perspectivă pur naturalistă a avut drept consecinţă obiectivarea bolii, transformarea ei din ce în ce mai mult într‑o realitate privită în sine şi de sine, pe un plan pur fiziologic, şi independent de persoana pe care o afectează. În loc de a da îngrijiri persoanelor, mulţi medici tratează astăzi boli sau organe. Faptul acesta, la care s‑a adăugat folosirea de metode de diagnosticare din ce în ce mai mult cantitative şi abstracte şi de mijloace terapeutice din ce în ce mai tehnice, a avut drept primă consecinţă o considerabilă depersonalizare a practicii medicale şi o sporire a neliniştii şi solitudinii bolnavului. În al doilea rând, acest fapt a avut drept efect o deposedare a bolnavului de boala şi de suferinţele sale, reducându‑i astfel mijloacele prin care să le facă faţă. Căci, într‑adevăr, considerând boala şi suferinţele drept realităţi autonome, de natură pur fiziologică şi deci ca unele ce pot fi tratate în mod exclusiv tehnic şi numai în plan corporal, medicina actuală nu‑l ajută pe bolnav să şi le asume, ci, dimpotrivă, îl face să creadă că starea şi viaţa sa se află cu totul în mâinile medicilor, că nu există altă soluţie decât cea medicală pentru diferitele sale dificultăţi, că nu există pentru el alt mod de a‑şi trăi boala şi suferinţele decât aşteptând pasiv de la medicină vindecarea şi uşurarea.

Valorile dominante ale civilizaţiei apusene favorizează, de altfel, o astfel de atitudine. Supravalorizarea vieţii biologice, considerată drept singura formă de viaţă posibilă pentru om, a sănătăţii psiho‑somatice, privită ca posesiune a unui bun ce se rezumă aproape exclusiv la planul material şi pentru care trupul apare ca organul esenţial, teama de tot ceea ce poate pune în pericol reduce sau suprimă această posesiune, refuzul oricărei suferinţe şi ridicarea analgeziei la statutul de valoare a civilizaţiei şi de finalitate socială^[2], teama de moartea biologică, considerată sfârşitul absolut al existenţei, toate acestea îi fac pe -mulţi dintre contemporanii noştri să‑şi aştepte mântuirea de la medicină şi să facă din medic un nou preot al timpurilor moderne^[3], un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor, un profet al destinului lor. Toate acestea explică, de asemenea, caracterul aberant al unor practici medicale, biologice şi genetice actuale, care, de altfel, nu corespund — aşa cum se crede adesea — unei dezvoltări naturale a ştiinţei şi a tehnicii, ci ţin de spiritul vremii, se constituie pentru a satisface cerinţele acestuia şi pentru a răspunde la angoasele sale.

Este astăzi mai vie ca oricând speranţa, născută la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, a unei dispariţii totale a bolii şi a suferinţei, într‑o societate netulburată şi restituită sănătăţii sale originare^[4], speranţă legată de credinţa într‑un progres fără limite al ştiinţei şi al tehnicii. Dezvoltarea actuală a geneticii a permis să i se adauge credinţa în posibilitatea ca, prin manipulări adecvate, natura umană să fie purificată de imperfecţiunile sale, şi poate, în final, moartea însăşi să fie biruită.

Aceste atitudini dau mărturie, fără îndoială, de aspiraţii pozitive, profund înrădăcinate în om: aceea de a scăpa de moarte, pe care el o consideră, pe drept cuvânt, ca străină de natura sa profundă, aceea de a depăşi limitele condiţiei sale actuale, aceea de a accede la o formă de viaţă scutită de imperfecţiuni şi în care el s‑ar putea dezvolta fără piedici. Dar nu este, oare, iluzoriu a aştepta de la ştiinţele şi tehnicile medicale şi biologice un răspuns satisfăcător la aceste aspiraţii?

Trebuie să remarcăm, înainte de toate, că dacă numeroase boli au dispărut graţie progresului medicinei, au apărut în locul lor altele^[5]. După ce a putut fi ridicată considerabil în ţările dezvoltate — prin progresul medicinei, dar şi prin ameliorarea generală a condiţiilor de existenţă —, durata medie de viaţă, ea cunoaşte de câţiva ani încoace o cvasistagnare care semnalează limite din ce în ce mai greu de trecut. Fără a mai lua în considerare faptul că „speranţa de viaţă”, măsurată statistic, nu înseamnă nimic pentru fiecare individ în parte, care, ca atare, scapă „legilor” statistice. Fără a ţine seama, iarăşi, de faptul că o mare parte a patologiei şi a mortalităţii este legată în zilele noastre de accidente care sunt prin natura lor imprevizibile şi al căror număr impresionant de victime aminteşte uneori de cel al vechilor epidemii. Cât despre suferinţă, dacă unele tratamente permit astăzi suprimarea sau reducerea eficace a ei, totuşi, când ea este intensă, acestea nu pot decât s‑o diminueze, s‑o modifice sau să desfiinţeze starea de conştienţă a bolnavului şi, deci, să‑i restrângă şi mai mult libertatea. Speranţele omului modern îşi relevă deja, în această privinţă, fragilitatea temeiurilor lor. Mitului care persistă încă, îi răspunde realitatea, trăită zilnic de milioane de oameni, a bolii, a suferinţei şi a morţii, care adeseori erup pe neaşteptate în viaţa lor, „ca furul ce vine noaptea”.

Pe de altă parte, e cazul să recunoaştem că noile tehnici medicale, biologice şi genetice pun mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. „Cea mai bună dintre lumi” pe care ar putea‑o ele realiza, dacă nu le‑ar fi pus nici un hotar, s‑ar asemăna mai mult cu un infern decât cu paradisul la care aspiră cei ce se încred orbeşte în ele. Într‑adevăr, vedem că ele se dezvoltă în sensul unei depersonalizări crescânde, deoarece: transformă bolile şi suferinţele oamenilor în entităţi independente şi în probleme pur tehnice; fac uneori din om un obiect al experimentelor, avându‑se în vedere, în aceste cazuri, mai puţin uşurarea persoanei, cât progresul ştiinţei sau al tehnicii, considerat ca scop în sine, sau chiar căutarea spectaculosului, aliat în unele cazuri cu scopuri publicitare; tind să facă din viaţă şi din moarte pure produse tehnice; nu ţin seama de relaţiile personale şi de valorile umane fundamentale, de care omul are o nevoie vitală de la zămislirea şi până la moartea sa.

Trebuie să mai adăugăm la toate acestea că majoritatea practicilor medicale actuale au ca numitor comun faptul că îl consideră şi îl tratează pe om ca pe un organism pur biologic sau, în cel mai bun caz, ca pe un simplu compus psiho‑somatic. Din acest motiv, şi în ciuda eficienţei lor pe un anume plan, ele nu pot avea asupra lui, pe un alt plan, decât efecte profund mutilante, pentru că ignoră implicit dimensiunea spirituală care îl caracterizează în mod fundamental. Dacă e adevărat că trupul omenesc, în realitatea sa biologică, este supus legilor care, în întreaga natură, guvernează funcţionarea organismelor vii, totuşi el nu poate fi tratat întru totul ca orice organism viu, pentru că el este trupul unei persoane umane şi nu poate fi disociat de această persoană fără a fi denaturat; în condiţi-ile sale actuale de existenţă, el este de neseparat nu numai de o complexă componentă psihică, care îl ridică deja pe om cu mult mai presus de animal, ci încă şi de o dimensiune spirituală, mai presus de dimensiunea sa biologică. Trupul nu numai că exprimă, la nivelul său, persoana, ci, într‑o oarecare măsură, el este persoana. Persoana nu numai are un trup, ea şi este trupul său, chiar dacă transcende infinit limitele acestuia. De aceea, tot ceea ce priveşte trupul implică persoana însăşi. A nu ţine seama de această dimensiune spirituală a omului atunci când vrei să‑i oferi remedii pentru suferinţele sale înseamnă în mod inevitabil a‑i produce prejudicii grave şi, adeseori, a ne priva de la bun început de orice mijloc de a‑l ajuta să‑şi asume starea cu bun folos şi să depăşească feluritele încercări cărora trebuie să le facă faţă.

În paginile ce urmează, ne‑am străduit să dăm la iveală, într‑o sinteză, bazele unei teologii creştine a bolii, a suferinţei, dar, de asemenea, şi a modalităţilor de vindecare, şi a sănătăţii înseşi, sprijinindu‑ne în esenţă pe învăţăturile originare şi fondatoare ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.

Am vrea ca prin aceasta să deschidem sau să reamintim perspective care să‑l poată ajuta pe omul de astăzi să înţeleagă boala şi feluritele forme de suferinţă legate de ea, dar şi terapeuticile, vindecarea şi sănătatea însăşi, într‑un cadru mai vast decât cel pe care‑l oferă în general civilizaţia noastră dominată de valori tehnice şi materiale, şi care să‑i permită să şi le asume în modul cel mai favorabil. Dorim, în primul rând, să‑i ajutăm pe creştini să‑şi situeze încă şi mai bine aceste experienţe importante în cadrul legăturii lor cu Dumnezeu, cadru în care, ca toate realităţile umane, se cuvine să‑şi afle locul.

^[1] Histoire culturelle de la maladie, Toulouse, 1980, p. 2.

^[2] Acest fapt a fost subliniat, nu fără exces polemic, de I. Illich, Némésis médicale, Paris, 1975, cap. VI.

^[3] Vezi M. Foucault, Naissance de la clinique. Une archéologie du savoir médical, Paris, 1972; I. Illich, op. cit.

^[4] Cf. M. Faucault, op. cit.

^[5] Cf. M. Sendrail, op. cit., cap. XVIII: „Santé et maladie des temps modernes”, pp. 423 ş.u.

Traducere din limba franceză Pr. Vasile Mihoc

Iovanovici, Milivoie

Singura fotografie rămasă de la părintele Kalist ne înfățișează un bătrânel cu chipul inundat de bucurie. Bucuria de a trăi. O bucurie care trece – datorită credinței sale încercate în fel și chip, de-a lungul unei vieți îndelungate – dincolo de limitele vieții biologice și indică modul în care poate fi transfigurat omul, odată intrat în comuniune cu Hristos, izvorul vieții nestricăcioase. Rândurile pe care le veți citi mai jos zugrăvesc o viață care ar fi meritat, cu prisosință, să fie ecranizată. Poate că așa ar fi putut ajunge la inimile mai multor tineri care, nemulțumiți sau exasperați de lipsa unui ideal existențial, și-ar fi găsit în smeritul monah Kalist întruchiparea a două arhetipuri: eroul și sfântul, deopotrivă.

Ceea ce m-a impresionat pe mine în mărturiile scrise despre viața sa a fost, mai înainte de toate, sinceritatea cu care și-a povestit biografia. Aceeași sinceritate se citește și printre rândurile testamentare care îi oglindesc, fulgurant, viața: 

„Eu din fire am fost mai nestăpânit. M-am eliberat de această trăsătură a mea de caracter abia după mulți ani și după multe înfruntări cu oamenii, de pe urma cărora și eu, și ei am avut multe de suferit. Fiind încăpățânat, am făcut de multe ori după voia și după mintea mea și de aceea am fost supus multor greșeli, dar m-a salvat faptul că am împlinit întru totul poruncile. Datorită voinței mele de fier, m-am forțat să trăiesc cum se cade. De aceea nu m-am temut de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu. Astfel am aflat că numai cel care trăiește drept poate să spună despre sine că este liber și, într-adevăr, așa este. Cugetând la viața mea acum, când se apropie vremea plecării mele din această lume, îmi este limpede că șansa mea a fost faptul că în tinerețe l-am avut duhovnic și învățător pe Vlădica Nicolae Velimirovici. (…) A fost un mare duhovnic și un sfânt.”

Visând cu ochii deschiși la glorie

În copilărie, în stările sale de reverie, Dobrivoie visa să călărească un pursânge arab, negru ca pana corbului, cu grumaz puternic, spre uimirea consătenilor, care i-ar fi aruncat priviri pline de invidie. Când îngenunchea seara înaintea patului, se ruga pentru sănătatea părinților, fraților și surorilor sale și nu uita să Îi ceară Domnului mult râvnitul cal de rasă.

Părinții săi erau oameni evlavioși, mai cu seamă mama. Încă de mic, Dobrivoie s-a deprins să postească și să meargă, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Atât de puternică era credința lui în preot încât într-o bună zi l-a întrebat: „Părinte, nu-i așa că n-o s-o lași să moară pe mama? Nu-i așa că n-o să moară?”

Dobrivoie și-a finalizat studiile primare în Kaonik, un fost sat care în prezent a primit statutul de oraș, situat la aproximativ 15 kilometri de urbea Krușevațului. Apoi a urmat gimnaziul la Krușevaț. Își dorea să ajungă cineva, să fie respectat de semenii săi: fie preot, fie învățător, fie funcționar de stat.

Anii de gimnaziu au fost ani plini de suferințe și încercări. Stătea în gazdă la un hangiu cu care tatăl său se înțelesese să îi muncească în schimbul sumei de bani pe care ar fi trebuit să i-o dea în contul chiriei. Orele fiecărei zile, umplute fie cu lecțiile pentru școală, fie cu robotirea continuă prin gospodăria hangiului, erau principalele pârghii ale unei pedagogii pe care o ticluise tatăl său. Când îl vizita, din vreme-n vreme, în casa hangiului – unde fiul nu mai pregeta cu treaba: ba trebuia să scoată și să care apa de la fântână, ba să crape lemnele, ba să dea de mâncare orătăniilor din ogradă –, tatăl său nu uita să îi amintească: „Învață, dacă vrei să trăiești bine! Dacă nu, acasă te așteaptă destulă muncă: sapa sau morăritul; adică vei fi slab, obosit și plin de praf. Alege!”

Dobrivoie se întorcea, în vacanțe, în satul său natal, pe care îl îndrăgise. Monahul Kalist povestea la bătrânețe: „Acolo totul îmi era drag și cunoscut, eram liber și fericit.” Era bucuros fiindcă scăpa, pentru o vreme, de privirile iscoditoare și reci ale străinilor din Krușevaț.

După doi ani de gimnaziu, abandonează școala. Și pentru că sătenii se amuzau pe seama lui zicând că e incapabil să învețe carte, nerămânându-i altceva mai bun de făcut decât să se facă în sat porcar, îngrijitor de cai sau morar, pe la 15 ani se hotărăște să plece în Rajani, un ținut pe care un doctor i-l zugrăvise în culori ademenitoare: „La noi, în fața fiecărei case vezi șiraguri de ardei iute, ceea ce înseamnă că oamenii sunt sănătoși. Toți merg la biserică și se roagă, ceea ce înseamnă că se încred în Dumnezeu, nu în doctori. După cum vezi, nici nu prea e de muncă pentru mine!”

De la acest doctor, Dobrivoie află de existența unei organizații care instruia tineri luptători pentru eliberarea Serbiei și Macedoniei de sub jugul turcesc. Acolo le erau asigurate hrana, îmbrăcămintea, un adăpost și posibilitatea de a-și continua studiile școlare, dacă ei ar fi intenționat asta.

Dobrivoie, neștiind ce să decidă, a început să petreacă mai multă vreme îngenuncheat în fața icoanei Sfântului Nicolae, protectorul casei lor. Credea că Dumnezeu îi va arăta negreșit ce cale să urmeze. În timpul liber, citea cărți în care erau cuprinse biografiile și învățăturile sfinților, cărți pe care le împrumuta de la biserică: Sfântul Athanasie Athonitul, Ioan Damaschinul, Sfântul Sava, protectorul poporului sârb. Întreaga familie se aduna seara într-o cameră, înainte de culcare. El le citea un capitol din Evanghelii și un fragment din Epistolele apostolice.

Într-o noapte, l-a trezit din somnul adânc un glas puternic: „Dobrivoie, ieși din casă și te uită!” Părăsind casa, cum stătea el pe trepte, a văzut chiar în mijlocul curții un vârtej, care se înălța de la pământ la cer. Vârtejul mai întâi s-a aplecat într-o parte, apoi s-a îndreptat spre Miazăzi, făcându-se nevăzut. Frica i-a pătruns inima, iar gândurile au început să i se învălmășească în minte: vârtejul „era lat ca de o jumătate de metru și strălucea precum tabla zincată de pe turla bisericii”. Ce puteau să însemne toate acestea? Glasul ceresc l-a întrebat: „Vezi, Dobrivoie?” „Văd”, a răspuns el timid. „Și știi ce înseamnă ceea ce vezi acum?”, a continuat glasul. „Cum aș putea să știu?”, răspunse Dobrivoie, căutând să vadă de unde venea acel glas. „Ceea ce vezi înseamnă că vei fi trimis în depărtări, că vei străbate multe țări și că te vei întoarce de acolo vindecat de răni, sănătos întru totul.” Pentru Dobrivoie, înțelesul acestor cuvinte profetice avea să se dezvăluie în următorii ani ai îndelungatei și tumultuoasei sale vieți.

Vedenia de care s-a învrednicit în acea noapte a avut un efect imediat și direct asupra întregii sale personalități: l-a maturizat. Mai târziu, monahul Kalist îi povestea unui ucenic: „(…) Am început să simt că conștiința mea se schimbă foarte repede, ca și cum s-ar fi deschis ceva în mine, lărgindu-mi-se orizonturile în toate sensurile; simțeam cum mă maturizez… Dintr-odată, copilul Dobrivoie care eram a dispărut și în locul lui a apărut un bărbat tânăr, copt la minte și puternic.”

Partizanul lui Tankosici

Fiindcă părinții săi s-au împotrivit intenției lui de a se cununa cu frumoasa Radmila, Dobrivoie se hotărăște să o pornească, fără știrea lor, spre tabăra organizației care lupta pentru eliberarea sârbilor de sub dominația turcă. Sub supravegherea maiorului de infanterie Voia Tankosici, liderul partizanilor comitagii, Dobrivoie devine un războinic desăvârșit: „Ne-a învățat cum să mânuim grenada, pistolul, cuțitul; cum să ne luptăm, să ne furișăm, să ne stabilim contactele, să localizăm dușmanul. Eram în stare să țintesc cu pistolul o țigară așezată la o distanță cât cuprinzi cu privirea și să reușesc nouă din zece încercări.”

În timpul războiului din 1912, luptă pe mai multe fronturi: în Novi Pazar, Tutin, Graceanița și Suva Reka. Arsenalul pe care îl foloseau era format din grenade sârbești, pistoale și cuțite. Îi atacau pe turci pe nepregătite, apoi se făceau nevăzuți. Dobrivoie, împreună cu cei 24 de camarazi ai săi, formau avangarda armatei sârbe: „În urma noastră venea armata sârbă regulată, care, forțându-i pe dușmani să se retragă, înainta spre Kumanovo și Macedonia.”

În momentele de singurătate, pe Dobrivoie începea să îl mustre conștiința pentru faptele pe care le săvârșea împreună cu ceilalți comitagii: „(…) Mă cuprindea neliniștea când ascultam vaietele oamenilor loviți de grenadele noastre; în asemenea momente, îmi pierea entuziasmul. Când rămâneam singur, îndeosebi noaptea, îmi tremura inima și eram măcinat de îndoiala îndreptățirii faptelor mele.” (Milivoie Iovanovici, Kalist Monahul, ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Ed. Predania, 2011, p. 23, trad. din lb. sârbă de Ruxandra Lambru) Noaptea, în timpul somnului, visa chinurile iadului. Își revenea după rugăciuni îndelungate și după râuri de lacrimi. În sufletul său se dădea o luptă pe viață și pe moarte între legea lui Dumnezeu și comandamentele diavolului: „Visele erau acelea care mă preveneau că trebuie să-mi schimb comportamentul, dar rațiunea nu accepta ideea renunțării la luptă.” Aceste chinuri s-au curmat în momentul în care armata sârbă a pătruns în Macedonia: minorii care se oferiseră ca voluntari au fost trimiși acasă. Revenit acasă, Dobrivoie își îmbrățișă în lacrimi părinții, îngenunche înaintea lor și le ceru iertare fiindcă plecase să se înroleze la partizani fără binecuvântarea lor.

Armata sârbă avea să recâștige de la turci regiunea Skadar, redând-o sârbilor din Muntenegru, cucerind și Edirne pentru bulgari, și Pelagonia pentru greci.

Eroul poporului sârb

Revenit în satul natal, Dobrivoie va munci acasă, la câmp sau la moară. După declanșarea Primului Război Mondial, în 1914, Dobrivoie se hotărăște să plece voluntar în armată: „Acum îmi era limpede deosebirea dintre a lupta ca militar înrola în armata care își apără poporul și pe sine și a lupta în organizații secrete. Nu mai simțeam mustrări de conștiință că voi fi iarăși în situația de a ucide oameni; somnul îmi era liniștit, visele senine și odihnitoare.”

Dobrivoie luptă împotriva austriecilor la Țer, Kulubara și în satul Kopliara. În luna decembrie 1914 este trimis la vatră, fiind considerat prea tânăr chiar și pentru voluntariat, dar este decorat, pentru vitejia de care dăduse dovadă, cu șase medalii.

După ce devine major în 1915, pornește cu armata sârbă spre Albania. Participă la multe bătălii împotriva austriecilor, bulgarilor și albanezilor. În momentele de grea cumpănă, Dobrivoie se mângâia amintindu-și vedenia pe care o trăise înainte de a intra în organizația partizanilor sârbi.

Pronia dumnezeiască l-a ferit de moartea prematură. Odată, într-o noapte, pe vremea luptelor de la Kraviciki Potok împotriva bulgarilor, s-a auzit strigat pe nume de o voce care l-a înștiințat: „Fugi, Dobrivoie, dacă nu vrei să mori!” Iată cum redă personajul nostru principal ceea ce a urmat: „M-am cutremurat, presimțirile mă îndemnau să ies repede din avanpost și să alerg spre tranșee. Nu au trecut nici 15 secunde și un proiectil tras cu merzerul (un tun de tranșee folosit cu precădere de armata germană în Primul Război Mondial) a căzut chiar pe avanpost și, străpungând acoperișul și rupând în două banca pe care tocmai stătusem, s-a înfipt în podea cam la un metru adâncime și apoi a explodat.”

Dobrivoie a primit comanda de a distruge merzerul care făcuse o mulțime de victime în rândurile soldaților sârbi. L-a aruncat în aer, folosind șase grenade pe care le-a aruncat de la mică distanță. Pe drumul de întoarcere spre tranșeea în care se adăposteau sârbii a fost grav rănit: „O explozie m-a proiectat dincolo de piatra după care voiam să mă ascund. Mi-am pierdut cunoștința. Dacă explozia nu m-ar fi aruncat în spatele stâncii, aș fi murit negreșit, dar așa am fost la adăpost. Mina mi-a produs o fractură la piciorul stâng, deasupra gleznei, o schijă mi-a străpuns craniul în zona urechii, iar explozia mi-a perforat timpanul. Gloanțele mi-au nimerit șoldul drept și coșul pieptului, unul oprindu-se în plămânul stâng. Mâna dreaptă mi-a rămas suspendată pe piatră. După aceea, camarazii mi-au povestit cum bulgarii trăgeau cu puștile în direcția mea, dar am avut norocul să mă nimerească doar în antebraț.” În cele din urmă, a fost transportat la Spitalul „Regentul Alexandru” din Salonic, unde, după două zile de îngrijiri, a fost transferat la un spital din Alger. Aici, medicii francezi și-au dat toată silința pentru a-i tămădui rănile. Fiindcă o posibilă intervenție chirurgicală l-ar fi condamnat la invaliditate, a rămas pentru tot restul vieții cu acel glonte în plămân, în apropierea inimii.

În timpul convalescenței, s-a cufundat în citirea cărților duhovnicești pe care le avea – camarazii săi avuseseră grijă să i le așeze pe targa cu care îl ridicaseră dintre tranșee. Printre ele se găsea și Viața Sfântului Ioan Damaschinul. Povestea la vârsta senectuții: „Mă gândeam cum oamenii cei răi i-au tăiat mâna Sfântului Ioan Damaschinul, iar el s-a rugat Maicii Domnului să-i redea mâna, promițând că o să alcătuiască o cântare despre milostivirea ei și că o să-și dăruiască întreaga viață Bisericii. Iar Maica Domnului i-a îndeplinit rugăciunea. De ce nu aș face și eu la fel? M-am cufundat și eu în rugăciune și i am promis că o să zidesc sau că o să ajut la zidirea bisericilor și că o să dau de pomană săracilor. Tare de folos mi-au fost în acele vremuri cărțile mele. Le citeam sorbind învățătura lor și încercând să le înțeleg tâlcul.”

Pentru că a distrus în mod eroic merzerul, Dobrivoie a fost decorat cu Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”. Primind o scrisoare în care era înștiințat că bulgarii i-au ucis fratele mai mare și că i-au torturat pe tatăl și pe sora sa, Dobrivoie se decide pe dată să se întoarcă la unitatea sa militară, în focul conflictelor.

Participă la luptele pe care le dădeau sârbii pentru a străpunge frontul de la Salonic. În toiul atacului cu ghiulele de tun, care cădeau necontenit din cer, supraviețuiește doar prin rugăciunile pe care le-a adresat Sfântului Nicolae și arhanghelului Mihail.

În zona Banatului, soldații sârbi luptau cu cei maghiari. Ajunge, prin Arad, la Timișoara, unde petrece o iarnă întreagă. Aici este decorat cu noi medalii: Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”, Medalia de Aur „Obilici”, Memorialul „Albania” (Albanska Spomenita).

Într-o noapte, două făpturi cerești l-au vestit: „Ei, acum a venit vremea să te întorci acasă, Dobrivoie.” După demobilizare, a revenit în satul natal vindecat de răni, așa cum i se prevestise în prima vedenie. Privindu-și retrospectiv viața, va spune peste ani: „La întoarcerea din război aveam 24 de ani, glontele din plămâni nu mă supăra, iar celelalte răni nici nu le simțeam. Eram tânăr, sănătos, bogat, decorat, erou, așa că pentru fete eram cea mai bună partidă.”

După o vreme, simți că se îndrăgostește de Milunka, o fată blândă și sfioasă. Din nefericire, Milunka s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă, iar în clipele de pe urmă l-a chemat pe Dobrivoie la patul ei și, privindu-l duios, i-a spus: „Știu, Dobrivoie, că tu o să ajungi preot sau călugăr. Mă uitam la tine în biserică cu câtă credință te rogi. Să știi că pe tine te-am iubit mereu. Numai pe tine… O să mor în curând… Te-aș ruga să nu mă uiți.”

Ostaș al lui Hristos. Viața de sihastru

Moartea Milunkăi s-a adăugat unui lung șir de morți: prietenii căzuți în lupte, pe front, tatăl și sora sa schingiuiți de bulgari, pe care Dobrivoie i-a îngropat după rânduiala creștinească… Nu este deci de mirare că a început să simtă acut prăpastia dintre idealul său de viață și lumea semenilor săi, în sufletele cărora musteau patima lăcomiei și a voinței de putere: „Nu mai păstrasem nimic din visurile copilăriei despre o viață frumoasă. Toate încercările erau încă proaspete în mintea mea. Trecusem printr-un război crunt, călărisem în goana calului, trăsesem nenumărate gloanțe, tăiasem cu sabia, mă umplusem cu decorații. Cu ce aș mai fi putut să îmi înfrumusețez imaginea despre viitor? Nu puteam decât să mă aștept la noi vărsări de sânge! (…) Doream să trăiesc o viață adevărată, în înțelegere și în iubire cu toată lumea; doar o astfel de viață este vrednică de un om. De aceea mă rugam la Dumnezeu și la toți sfinții să mă ferească de nelegiuirile oamenilor.”

În anul 1920, la trei luni după încheierea războiului și întoarcerea lui Dobrivoie pe tărâmurile natale, vizitează Mânăstirea Sfântului Naum de la Ohrid. Starețul i-a îngăduit să petreacă aici șapte zile, dar când Dobrivoie i-a destăinuit intenția sa de a îmbrăca haina monahală și de a se statornici în acest sfânt locaș, acesta i-a răspuns: „Ești prea mândru, ai prea multe decorații, ai făcut și școală, mai ești și bogat pe deasupra. Ești aspru și nestăpânit. Cum și când crezi tu că te vei liniști? Cum o să faci ascultare? Cum o să poți tu să fii sărac? Cum vei putea tu, cu felul tău de a fi, să trăiești cu înțelepciune și să te slobozești de trufie?”

În cele din urmă, a fost primit în obște. În primele zile, i-a fost războită în fel și chip patima mândriei. L-au îmbrăcat în haine ponosite și i-au dat ca ascultare să păzească porcii mânăstirii. Când trebuia să dea drumul porcilor, frații din obște îi strigau: „Porcarule! Măi, porcarule! Numai de asta ești bun: să păzești porcii! De nimic altceva nu ești în stare!”

Ziua se ostenea cu porcii și vitele, iar noaptea și-o petrecea în rugăciune. „Făceam tot ce mi se spunea, mâncam ceea ce mi se dădea, mă gândeam la Dumnezeu și la mântuirea mea. În fiecare zi în inima mea creșteau bunătatea, smerenia și puterea… Mă simțeam ușor, fără griji și slobod ca pasărea cerului… Pentru mine a început atunci cu adevărat o viață nouă.”

După o vreme, fiind cuprins de nerăbdarea de a primi o ascultare mai apropiată de țelurile vieții duhovnicești, îl rugă pe stareț să îi dea o altă sarcină. Ca pedeapsă că nu a făcut până la capăt ascultare și nu a așteptat ca starețul însuși să i-o schimbe, Dobrivoie a fost trimis să păzească nebunii aflați în grija mânăstirii – oameni cu probleme psihice sau care se aflau sub o înrâurire demonică. Mulți dintre ei, după un timp, se vindecau aici, în Mânăstirea Sfântului Naum, după ce luau parte la Sfântul Maslu, posteau, iar părinții din obște le citeau numeroase dezlegări și rugăciuni. Starețul Kalist povestea: „Îi trăgeam pe nebuni după mine peste tot, zi și noapte, și înduram destoinic zâmbetele ironice ale celor din jur. Cel mai rău era că nu puteam să mă rog așa cum îmi doream și cum ar fi trebuit.”

Pe frontul de la Salonic, Dobrivoie îl cunoscuse pe Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, care în anul 1921 fusese înălțat la treapta de Episcop. El l-a luat pe Dobrivoie să îi slujească pe post de secretar. Amintirile monahului Kalist despre Vlădica Nicolae sunt impresionante și se constituie într-un portret memorabil, din care iradiază darurile cu care îl împodobise Dumnezeu. Printre acestea se remarcau râvna pentru tot lucrul dumnezeiesc și darul străvederii. Mărturisește părintele Kalist: „Era cel mai școlit Episcop al nostru din acea vreme. Nici până astăzi nu s-a găsit unul mai bun decât el și pentru multă vreme nici n-o să se găsească. Era un mare duhovnic, cu studii în Anglia, un om cunoscut aproape în întreaga lume. (…) Îl ascultam cu smerenie, din toată inima. În timpul zilei făceam ordine în cărțile bisericești, apoi pregăteam colete și le duceam la poștă. Seara, în camera lui și alături de el, citeam psalmii și rugăciunile și abia după aceea mergeam la culcare. El rămânea în continuare să lucreze. Până noaptea târziu se vedea lumina aprinsă în camera lui. Când mă sculam devreme, băgam de seamă că lumina tot aprinsă era și îl auzeam plimbându-se, tușind. Pentru mine, cel lipsit de experiență, el era un om extraordinar, straniu. Se uita la om cumva dintr-o parte; pătrundea cu privirea până în adâncul sufletului. Noi toți eram conștienți că el ne cunoaște gândurile chiar înainte de a-i da răspuns la întrebarea pe care ne-o punea. Eram zi de zi în preajma lui și mi-am dat seama că de acolo, din camera în care stătea, știa tot ce se întâmplă la mânăstire, în oraș, ba chiar și mai departe.”

Sfântul Nicolae Velimirovici îl va asista (și însoți) pe Dobrivoie într-o nevoință aspră: un post negru, de 16 zile, însoțit de multe metanii și rugăciuni. La începutul acestei încercări deosebite, vlădica i-a spus ucenicului său: „Este ușor, Dobrivoie, să te lupți cu oamenii și să rabzi când trebuie. Dar acum te vei lua la trântă cu tine, voința ta ți-o vei pune la probă și o vei oțeli. Ține minte aceasta: în fața trupului lor miliarde de oameni tremură, îl răsfață, i se supun. Pregătește-te!”

Înainte de a fi primit în cinul monahal, Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici i-a încercat lui Dobrivoie virtutea smereniei. Într-o zi, un călugăr de care Dobrivoie se simțea apropiat sufletește l-a chemat în mijlocul curții și, pe nepregătite, i-a tras cu putere o palmă. „Fără să înțeleg de ce face acest lucru, dar și fără să mă străduiesc prea mult să o fac, i-am întins și celălalt obraz. Nu m-a lovit și a doua oară. Nu eram supărat. Nici rușinat. Chiar când am vrut să-l întreb de ce face asta, am băgat de seamă că monahii, preoții, argații stăteau și se uitau la noi, care pe la ferestre, care pe după ziduri.” La ceasul după-amiezii, trecând pe lângă Episcopul Nicolae, acesta l-a privit blând, l-a chemat la sine și i-a spus zâmbind: „Dobrivoie, du-te îndată la stareț și spune-i să-ți pregătească veșmintele pentru călugărie. Apoi spală-te, piaptănă-te, fii gata să arunci pentru totdeauna aceste straie de pe tine!” La vremea slujbei, vlădica i-a întrebat pe frații întru Hristos adunați în biserică dacă Dobrivoie este vrednic să fie făcut călugăr. Părinții și credincioșii i-au răspuns ca un singur om: „Vrednic este!” Astfel, Dobrivoie Milunovici a devenit monahul Kalist.

Pe parcursul îndelungatei sale vieți, părintele Kalist a dus, în mai multe rânduri, viață sihăstrească, exersându-se în apriga luptă cu propriile patimi. Își împuținase hrana și se ruga ore în șir, iar într-o zi, „în zori, dintr-o dată, peste mine a coborât o lumină cerească, care m-a învăluit întru totul, împrăștiind toate amintirile și toate dorințele. M-a umplut de o fericire de nedescris și de o bucurie nemaitrăită până atunci. Eram fericit că mă aflu acolo, pe acel munte, chiar în acel loc, cu totul singur.”

Cum petrecea el în pustie? „La început mă rugam toată noaptea, după aceea câte trei sau patru ore. Omul duhovnicesc, retras în singurătate, nu are cu cine să vorbească, și acesta este un motiv să se roage neîncetat. M-am rugat până am simțit căldură și bucurie în inimă. Restul timpului îl petreceam în lectură și cugetare, iar peste zi făceam cruciulițe de lemn, citeam Noul Legământ, Psaltirea și alte cărți duhovnicești.” Își împuținase drastic orele de somn. Se hrănea doar cu ceea ce îi dăruia natura. A viețuit săptămâni întregi fără pâine sau mâncare gătită. Cu binecuvântarea Sfântului Nicolae, a pustnicit doi ani în Munții Petrinski. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască în care se făcea că Iugoslavia și Serbia vor fi cotropite de comuniști, iar Vlădica Nicolae va fi nevoit să plece într-o țară îndepărtată, unde, în cele din urmă, își va afla sfârșitul. Nu peste multă vreme, vedenia s-a adeverit.

În 1924, s-a mutat pe insula de pe lacul Prespa, care era populată cu foarte mulți șerpi. Aici hrana o reprezentau, de obicei, niște rădăcini amare la gust. După alți doi ani de sihăstrie, Vlădica Nicolae îl cheamă la Mânăstirea Ohrid, unde îl hirotonește diacon și îl însărcinează să ridice din temelii sau să renoveze câteva mânăstiri din eparhie. În ținutul Trebișki zidește o mânăstire. Acel teritoriu era sub stăpânirea unui haiduc albanez, Alia, care se lăudase că îi va veni de hac monahului Kalist. Dumnezeu a rânduit ca, într-o bună zi, lucrurile să se petreacă exact pe dos: părintele Kalist l-a găsit pe Alia în pădure. I-a cruțat viața și, din acea clipă, Alia nu a mai căutat să îl omoare.

Părintele Kalist a viețuit în eparhia Ohridului până în anul 1939, când a plecat la Jicea. Va trăi aici un an de zile, apoi se va muta la Mânăstirea Rudenița. Viața sa a fost greu încercată și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Odată, un cetnic al cărui șef era Kosta Pecianaț l-a snopit în bătaie, vrând să îl prade de puținele bunuri pe care acesta le avea. Aflând Kosta Pecianaț, a ordonat ca tâlharul să fie împușcat, dar părintele Kalist a căzut în genunchi dinaintea lui, implorându-l să îi cruțe viața celui care îl chinuise. Tot în timpul războiului l-au căutat partizanii comuniști, iar după încheierea lui un alt comunist a vrut să îl omoare și l-a amenințat că în noul stat „nu e loc pentru Dumnezeu și popi”.

Elocventă pentru caracterul dârz al părintelui Kalist este și ancheta la care l-a supus UBA (securitatea comunistă iugoslavă) pentru că îl suspecta că are legături cu cetnicii. După ce s-au scurs cele nouă ore de anchetă, părintele Kalist le-a strigat: „Destul cu chinul. Nu sunt vinovat, nu vreau să vă mai răspund.” Cel care ordona ancheta a pus mâna pe un pistol și a răcnit la părintele: „Aici eu hotărăsc! Știi că eu pot să te condamn și să te execut pe loc?” Monahul Kalist i-a răspuns, fără pic de frică: „Cine ești tu ca să mă judeci? Și ce putere ai ca să mă omori? Minți când spui că poți să faci asta! Îndrăznește să faci asta!”

Tremurând de enervare, anchetatorul a continuat: „Ești conștient, măi popă, de ceea ce ai spus?”  Răspunsul a venit îndată: „Sunt conștient de tot. Iar tu să știi asta: Nu recunosc decât judecata lui Hristos. Dacă El îngăduie, doar atunci poți să mă omori. Aruncă fierătania aia din mână!” Sfârșindu-și cuvintele, părintele Kalist s-a ridicat și a vrut să părăsească odaia în care îl anchetaseră. L-au luat forțat și l-au dus înapoi. Anchetatorul-șef i-a mai spus doar atât: „Starețule, niciodată nu te voi mai deranja. Într-adevăr, tu crezi în Dumnezeu! Nu te temi de moarte!”

„Iubiți-vă și voi între voi și luptați!

Monahul Kalist și-a păstrat caracterul dârz până la sfârșitul vieții. În anii ’90, i se plângea unui ucenic: „Of, cum sunteți voi, tinerii sârbi, astăzi? Nu sunteți buni de nimic! Eu și acum, la vârsta aceasta (pe atunci era trecut bine de 90 de ani), aș lua o pușcă și aș apăra Kosovo!”

Părintele Kalist a viețuit 18 ani în Mânăstirea Rudenița. Prin predicile și sfaturile sale duhovnicești îi călăuzea pe creștinii care îl cercetau, însetați de cuvânt dumnezeiesc. În toată această perioadă a renovat bisericile din satele Ratai și Stanișinaț. În toamna anului 1982 s-a întors la Mânăstirea Jicea, unde, pe 12 aprilie 1991, a trecut la cele veșnice. A fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Jicea. Pentru starețul Kalist, ca pentru orice creștin autentic, nu exista moartea. Le mărturisea ucenicilor săi: „Când va veni moartea, ea mă va despărți de lumea aceasta, dar nu mă va nimici, pentru că un creștin trăiește veșnic la Domnul său. Voi trece dintr-o lume în alta, dintr-o viață în altă viață, dar, cum n-am murit încă, nu știu în amănunt cum va fi aceasta. De aceea, deși sunt încredințat că moartea a fost biruită, mă și tem puțin de taina ei.”

Potrivit mărturiei credincioșilor care i-au vegheat ultimele clipe, înainte de a pleca, în pace, la Domnul, a simțit puternic prezența Sa. Părintele Kalist i-a privit pe cei adunați în jurul său, pe fiecare în parte, și le-a spus:

„Ne iubește!… Și eu vă iubesc. Iubiți-vă și voi între voi și luptați!”

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Ed. Sophia/ Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, pp. 82-100).

Autor recenzie: Ciprian Voicila

Sursa: Lumea Credintei